Roşu şi galben.


Apă dulce. Banane româneşti. Pepene roşu. Pepene galben. Aşa se pot traduce dulciurile de la ţară, de pe la sfârşitul lunii iulie, până când august se pregăteşte de Sân’ Mărie Mare. Sunt plăcerile mele ca şi copil, atunci când eram un metru şi un zâmbet şi acum când sunt un om în toată firea. Nimic nu s-ar traduce în bucurie mai mare decât un pepene rece, scos din găleata cu apă rece de la fântână, tăiat tot, cu miezul fără sâmburi, mâncat după un prânz iute. E cea mai apropiată cale de a da noroc cu fericirea întruchipată. Orice pepene, şi dacă avea doar 3 kilograme şi dacă era cât o găleată cu apă de greu, era delicios. Şi deliciul venea când era pepenele nostru, de pe câmpul nostru, nu cumpărat de la margine de drum de la cei care fac asta ca mod de a trăi.

Am avut plantaţie. Am fost un copil fericit. Ambii bunici, atât din partea mamei, cât şi din partea tatei ne-au binecuvântat cu plantaţii de pepeni. Nu trebuie multe hectare, nici multe arii. Şi dacă faci 10 arii e suficient să hrăneşti atâţia nepoţi o vară întreagă, să îţi rămână să dai şi la porci, să pui şi de murături. Mai greu era cum să te împarţi, tu că nepot între bunici. Ştiai că bunicii mamei aveau pepeni uriaşi dar care se coceau după Sân’ Mărie Mare, mâncai la ei până te făceai ca un porcuşor. Ştiai că bunicii tatei se coceau după jumătatea lunii iulie, erau mai mici, trebuia să mergi până în câmp, cu bicicleta rusească după ei, căraţi cu sacul, lăsaţi la rece şi după vreo câteva ore, venea izbăvirea gustului de pepeni.

Pepenii au o istorie a lor pentru mine. Bag de seamă că eram după 10 ani de viaţă când mi-a venit rândul să mă duc în câmp să aduc o şarjă de pepeni roşii şi câţiva pepeni galbeni să mâncăm pe săptămâna aceea. Plus că trebuia să duc de mâncare la paznic, undeva la Sfântu’ Aşteaptă în mijlocul câmpului. Luasem doi saci, mă urcaseşi pe ruseasca lu’ tata, o bicicletă roşie, de când era el de 18 ani, la vârsta mea având deja 30 de ani de folosinţă. Mai ceva ca Dacia de trainică. Mă pornesc la drum, după 11 dimineaţa, până trec de uliţă, de drumul care leagă satul de câmp şi ajuns pe drum de ţară, agale, prin gropi şi hârtoape, îmi fac drum până la locul cu pricina. O întindere şi o puzderie de pepeni roşii şi galbeni, aşteptând coacerea, culegerea şi satisfacţia unei veri împlinite de gustul lor. Drumul până acolo nu-i de povestit, nici că paznicul mă credea vreun hoţ, venit ziua în amiaza mare să îl devalorizez de pepeni. Trebuia să îl lămuresc că sunt de’a bunicii mele, că’s fiul lu’ tata, nepot de’a unchiului mai cunoscut ca mine. Tratative să îl conving că fratele bunicii mele mă ştie, m-a trimis să îi aduc de mâncare şi să iau câţiva pepeni.

Istorisirea merită după ce încarc ruseasca până la epuizare. Un sac de pepeni roşii, micuţi ce-i drept pe portbagajul din spate, un sac pe jumătate de pepeni galbeni pe ghidon şi o plasă cu alţi câţiva pepeni galbeni pe portbagajul din faţă. Sadism şi asumare stupidă din partea mea. Şi nu că era grea bicicletă fără pepeni, sau că era imposibil de manevrat cu atâta greutate ci pentru că ştiam că până acasă, din 3 chestii cărate, una sigur va cădea de pe bicicletă şi trebuie să o pun la loc. Nu fac juma’ de kilometru şi bicicleta mai să mă dea pe spate, mai bine zis, să mă arunce pe-o parte de greutate. Aşa s-a şi întâmplat, căzusem cu bicicleta pe dreapta, norocul meu că lângă un gard de la o vie de prin câmp, şi puteam măcar să înjur în gura mare cine m-a pus să car atâta. Totuşi, nu-i durere fără o plăcere şi ştiam că merită să aduc pepenii acasă.

Cu chiu cu vai, mai lent ca melcul, mai anevoios ca un moş în baston, ajung la uliţa mea. Aici altă ispravă de trecut. Uliţa mea are pantă şi trebuie să cobor panta până la poartă fără să mă duc până la final de uliţă. Nu-i ca şi cum aş pune frână, că nu eram pe bicicletă. Cel mult să mă fac auzit să mă oprească cineva la poartă. Oricum, la fel de încet cum am ajuns pe uliţă, şi mai încet am parcurs drumul până la poarta mea. Mă proptesc de gard, strig să îmi deschidă poarta, mă târâi cu bicicleta până aproape de perete şi plin de năduf, o las acolo şi mă arunc pe prispă, să îmi trag sufletul. Mătuşa mea mă întrebase ce era în capul meu să aduc atâţia şi singurul răspuns a fost că: “Nu mi-am dat seama câţi am pus decât atunci când deja erau prea mulţi culeşi de pe câmp”. Pepenii roşii erau intacţi, în marea lor parte, că nu i-am trântit, dar pepenii galbeni nu prea erau încântaţi de acel drum parcurs. Din câţi erau, prea puţini mimau integritatea. Restu’ erau un fel de cremă de pepene galben, uşor salvabilă de mătuşa mea, într-o dulceaţă numa’ bună. Tot răul spre bine.

Pepenele şi acum are aceeaşi istorie, mai uşor dramatică. Acum mă rezum doar la cărat 9/10 kilograme de pepene roşu de la vânzătorii de la piaţă până acasă, pus la rece şi abia apoi devorat fără neruşinare. Bunicii, 3 din cei 4 vor citi de sus povestea, bunica rămasă nu mai are putere să planteze pepeni aşa că dorul de a mânca pepenii copilăriei se rezumă doar la a-i mânca şi atât. Copilăria va rămâne înăuntrul meu, va fi trăită de cei care au avut o astfel de copilărie. Acum, tânjesc să fiu trimis pe câmp să îi culeg. Îi apreciez mai tare dacă mă chinui pentru gustul lor. Acum cu 10 lei, mănânci 2 zile dintr-un pepene roşu. Şi dulceaţă de pepene galben, banana românească e departe. Mama nu o face, că avem bani de banane acum, eu nu mai am aceeaşi poftă dacă ştiu că nu e de la mine de pe câmp. Rămâne să le dau copiilor mei copilăria mea. Vor primi roşu şi galben. Pepenele dulce al copilăriei.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s