Gloria unei veri.


Toropeală. Una plăcută. Sunt în vara lui ’99, poate a lui 2000. Începuse vacanţa de câteva zile şi singurul meu gând este cum să prind secerişul. Nu-i ca şi cum eu chiar aveam să secer vreun metru pătrat de grâu, sau să încarc vreun sac de grâu în căruţă. Dar voiam să văd forfotă pe ogor. Să mă bată soarele în cap, să fug printre rândurile de porumb încă de înălţimea mea, toropit de căldura verii proaspăt începute. Abia se făcuse jumătatea lui iunie, verile nu erau ca acum, erau veri plăcute, suportabile. Mergeam pe câmp, liniştit cu bunicii mei, mă jucam în voie pe imaş. Joaca mea totuşi nu era completă. Voiam să văd combinele treierând, voiam să văd tractoarele aliniate ca la apel, cu una, două remorci goale, aşteptând să înfulece sute de kilograme de grâu. Şi voiam, dar ştiam că n-am cum, voiam să mă duc la autobază, să stau lângă nenea tractorist, să îmi zgâlţâie dinții din gură prin hârtoapele de pe câmp, să văd cum se ridică cilindrul de la remorcă, voiam să văd cum tot grâul se aşterne pe betonul de la autobază.

Voiam multe, în fond, eram un copil, n-aveam griji, n-aveam complicaţii inutile ca acum. Aşa că vara mea a continuat. Până când, vrutul ăsta a vrut să se întâmple. Era parcă prea mult vrut şi prea puţin putut ca să mă îndur de mine. Nu puteam să mă joc dacă nu mă duceam pe câmp, să văd combinele iar şi iar. Ştiam că fac acelaşi lucru ca şi ieri, ca şi alaltăieri şi o să îl facă şi mâine tot la fel, până se termină grâul de pe câmp. Ştiam că nu am voie să mă apropii de ele, ştiam că n-am voie să mă urc într-o combină, ştiam că degeaba ştiu atâtea că tot n-am voie. Şi clocoteam în sinea mea, îmbufnat, ţâfnos cu toţi, voiam să ajung iar la combine. Ştiam drumul, ştiam unde mai trebuie treierat, ştiam că oamenii ştiu că’s nepotul bunicului meu şi când mă strigau, mă prezentam că’s de’a lui Paraschiv. Ştiam toate astea, aşteptam ziua, clipa, portiţa deschisă în care puteam fugi, nevăzut, în plină zi, ca un dihor la furat de găini.

Venise şi ziua aceea. Bunica era la câmp, bunicul în pat dormea, ştiam că nu are voie în soare toată ziua, mătuşa prin vecini, eu singur de capul meu prin curte. Victoria îmi părea aproape, aşa că m-am dus să o înhaţ cât aveam ocazia. Am sărit gardul, nu mi-am luat nicio merindă la mine, nici n-avea rost, mă duceam să văd combinele. Pentru asta, nu îţi trebuie nici mamă, nici tată. Eşti un copil fericit să vezi combinele pe câmp, cu discurile mâncându-i zilele spicului de grâu. Şi-am plecat pe uliţa satului, pe drumul de ţară până la primul ogor mai întins, cu cât mai multe combine. Acum, să nu credeţi că eram un nebun de-a binelea să mă duc în faţa unei combine. Stăteam pe lângă o căruţă la început de rând, pe lângă un nene sau o tanti pe care o ştiam de la bunici. Oricât voiam, ştiam că nu-i bine. Şi deodată, mi-a pus Dumnezeu mâna în cap. La început de rând, la o aruncătură de băţ, la un gând distanţă, o combină a oprit. Nu mai ştiu ce avea, ori rămăsese fără benzină, ori îi era sete la şofer, ştiu doar că era oprită şi puteam să mă apropii de ea. Fără să mă certe cineva, că sigur nu mergea de acolo singură de capul ei.

În ignoranţa mea, l-am întrebat pe şofer dacă mă pot urca pe scară, până sus, la capătul lumii pentru mine. La anii aceia, să urci până sus în cabină, parcă te urcai în pod. Ce era să zică: nu că cine ştie, poate pleci cu ea. Fii serios, cum să refuzi un copil mic în mijlocul câmpului. Şi m-am pus pe scaunul combinei şi mă uitam de parcă eram în sura cu păpuşoi, şi puteam să mă paraşutez de acolo. N-a durat prea mult că aud cel mai dureros cuvânt din ziua aceea: Oviiiiidiuuuuuu. Ţipătul bunicului meu auzit de lângă o căruţă, cu un bici în mâna lui. Dacă mi-a pus Dumnezeu mâna în cap să mă sui în combină, acum am dat de dracu. Nu mai scăpăm de bătaie, mai ales în câmp. Mi-o ceream cu tot cu autograf. Şi totuşi, în loc de-un bici, o promisiune că nu mai am ce căuta în câmp toată vara. Să fie pedeapsa cruntă şi cumplită. Până acasă, în pas fuga marş, cu bunicul în spatele meu, cu frică în sân, cu gândul că m-am urcat în combină, mă smiorcăiam şi rânjeam deopotrivă.

Vara începuse, îmi văzusem dorinţa îndeplinită, deşi până la cules de porumb în toamnă, nu mai pupam eu ogoare şi câmp deschis. N-avea să conteze prea mult. Îmi văzusem combina, atât în mişcare cât şi stătută. Îmi văzusem combina de-un verde istovit, obosit de atâta soare. Văzusem combina Gloria, vechea combina de dinainte să mă nasc eu, cum făcuse ea să se nască acele dorinţe de copil într-o vară toridă. Acum, la mulţi ani, ştiu că sunt combine Class, John Deer, Krone şi Gloria, a noastră Glorie românească, mică şi ostovită de atâţia ani de serviciu patriotic. Şi asta a fost, amintirea unei Glorii de vară, ca şi multe alte Glorii pe care aveam să le văd de fiecare dată când treceam pe lângă I.A.S.-ul de la ţară. Vreau şi acum. Să am aceeaşi dorinţă, să tânjesc după ceva ca un copil, să ştiu că n-am voie şi să nu mă las până nu mă înfulec cu plăcerea de a-mi satisface poftă şi curiozitatea. Măcar acum, în loc să stau pe câmp, să urmăresc copilăria mea cum se desfăşoară, să stau pe-un scaun privind cum copiii mei se joacă, aşa cum o făceam şi eu cândva. Într-o vară toridă, plină de combine.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s