Ziua mea.


Se face că e ziua mea azi, pe 5. Doar că e ziua când mai am jumătate de an până e ziua mea. Un fel de moft personal să îmi aduc aminte că la început de an mai am jumătate de an până îmi aduc aminte că sunt înconjurat de oameni dragi, cu toate că am avut mai mereu ghinionul să îmi serbez ziua de naştere când toţi plecau în concediu, în vacanţă, acasă, şi rămâneam cu cei care se întâmpla să fie prin zonă. Încă aştept ca ziua mea să fie că botezul meu. Să vină lume de pe tot mapamondul României, prieteni pe care i-am întâlnit în ţară, prieteni pe care îi am din Cluj, veniţi din toată ţara. Ce-i drept, nu ştiu ce aş face cu atâta lume, e ca şi cum mi-aş dori să am cea mai puternică maşină, dar să am permis de o zi. Dorinţa totuşi există. Fiecare avem dorinţe şi ne dorim să le îndeplinim, cel puţin cât mai multe până rămânem fără zile de naştere.

Oricum, scriitura de azi nu este că e ziua mea peste jumătate de an ci că s-a nimerit să fie 5 ianuarie, aproape 5 ani și jumătate de când am terminat liceul, am trecut printr-o facultate, printr-un master, printr-o jumătate de tinereţe foarte frumoasă. Cinci ani de întâmplări, cred că şi cinci relaţii, deşi mi-aş acorda mult prea multe relaţii pentru câte chiar au fost. Ştiu că am zis “Te iubesc” doar de două ori, doar la două fete, la distanţă lungă una faţă de cealaltă. Nu pentru că sunt zgârcit cu a zice “Te iubesc”, în fond, îmi desenez singur portretul de romantic cu o imaginaţie debordantă. Ci mai degrabă pentru că am învăţat, alături de ea, fiecare prietenă/iubită/fată cu care am împărtăşit un zâmbet că un lucru capătă valoare când îl foloseşti atunci când se cere să fie folosit. În apărarea mea, n-am avut relaţii de 5 ani, să pot spune “Te iubesc” la orice oră din zi şi din noapte, dar în acuzarea mea, şi dacă aş fi fost în situaţia dată, aş fi preferat să îi stârnesc un zâmbet la orice clipă decât să o fac să audă acest “Te iubesc” zis doar pentru că sună frumos. Din acest motiv, mă uit la cum am crescut dintr-un băiat care nu avea mari tangenţe cu fetele prin liceu, cel puţin exceptându-le pe colegele de clasă şi alte câteva domnişoare cunoscute datorită messengerului, nu eram asaltat de întâlniri prin oraş, nu cuceream zilnic câte-o crăiasă. În facultate, deşi norocul a făcut să fie o facultate la care fetele aveau înclinaţie, n-am avut relaţii în fiecare săptămână. Nu săream din floare în floare, din declaraţie în declaraţie. Am avut partea mea de fantasmagorii personale, în care eram străfulgerat de frumuseţea unei fete, de unicitatea ei ca persoană, dar asta a fost mai degrabă o binecuvântare pe termen lung.

Privesc retrospectiv, şi datorită numărului mare de fete cu care am vorbit, chit că îmi doream să le scot în oraş sau doar să aflu ce le face să fie cum sunt ele, nu mai am prejudecăţi că o fată arătând cum arată, implicit are şi personalitatea pe care i-o acorzi tu. Sunt excepţiile care fac regulile mai frumoase. Astfel, fetele cu piercing mi-au părut mai frumoase datorită unei domnişoare cu piercing. Tatuajele la fel au căpătat o altă valoare sentimentală, ascultatul muzicii rock agresive nu mi se mai părea o chestie abstractă, fetele boeme începeau să aibă sens pentru mine. Diversitatea naturii feminine a permis că modul meu de abordare a unei fete să fie ancorat cuvântului adaptabilitate. Rămân tot eu, un om cu simţul umorului, pentru că zâmbetul unei fete trebuie menţinut şi susţinut tot timpul cât eşti în preajma ei, dar mereu trebuie să ai în vedere cu cine discuţi, chiar şi când şi unde. Eram un zvăpăiat în camera ei, un gentilom în oraş la un restaurant, la cinematograf, un work-a-holic prin facultate, un copil prin parcurile de copii. Să zicem, că mergeam pe filosofia că o femeie are nevoie de 1001 bărbaţi într-unul. Nu pentru că este ea pretenţioasă ci pentru că datorită ei, îţi doreşti să fii un bărbat mai bun, să ştii cât mai multe. Aşa a şi fost. N-am fost eu definiţia perfectă a bărbatului complet, definiţia din Esquire sau GQ, un veritabil gentleman britanic cu simţ al umorului mereu trasat şi tranşant. Dar, am învăţat că nicio zi nu ar trebui să treacă fără să înveţi ceva, să o înveţi pe ea ceva, să te înveţe ea ceva pe tine.

O să te enervezi dacă o fată mai mică decât tine îţi dă lecţii de viaţă, o să crezi că eşti amator dacă o fată mai mare ca tine îţi zice că mai ai de învăţat, o să crezi câte vrei dacă planurile din capul tău n-au niciun farmec când începe să îţi zâmbească. Dar o să îţi placă să auzi un zâmbet venind de la ea. Asta am învăţat în perioada mea petrecută ca tânăr student în Ardeal. Că trebuie să înveţi să nu îţi fie ruşine că totuşi mai ai de învăţat. Chiar să ceri ajutorul, chiar să zici: pe asta nu o ştiu, nu o înţeleg. Chiar când e vorba de o femeie. La final, rămân cu o vorbă pe care o ţin minte încă de când eram un boboc în căutarea unei relaţii care să mă ţină ocupat. Niciodată să nu îţi permiţi ca bărbat să zici că într-adevăr cunoşti pe cineva, nici dacă îţi împarţi toată viaţa cu acea persoană. Ca bărbat, ar trebui să îţi permiţi doar să asculţi când îţi vorbeşte şi să vorbeşti când nu ai loc de fapte. În loc de “Te iubesc” oferă-i o floare, o îmbrăţişare, un sărut, un mic dejun pregătit când ştii că dimineaţa se va trezi ciufulită şi pufoasă. Oferă-i prezenţa ta atunci când oricum îţi aude vocea zi de zi.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s