Ovidiu…


Omul. Funcţia. Gândirea. Sufletul. Nu-i de ajuns să crezi în ceea ce scrii, e bine câteodată să faci ceea ce scrii…în aceeaşi măsură în care ceea ce scrii este ceea ce crezi. În asta, cred ce fac, să scriu ce simt, simţind nevoia să scriu. Sunt o baterie plină de sentimente. Mă descarc atunci când ţi-e lumea mai dragă, mă încarc de la oameni, cu ajutorul oamenilor, fiind creat de oameni. Sunt o funcţie purtată prin mine, cu ajutorul meu, ştiind că unii au nevoie de o funcţie, de voie, de nevoie. Îmi preschimb în păcate numele, în responsabilităţi prenumele, în argumente titulatura. Comportamentul devine una cu personalitatea, fiinţa devine una cu funcţia, omul devine una cu lucrul.

Începutul meu îşi are rădăcină din strămoşii mei. Cei care sunt răspunzători pentru răspunderea de care dau parte zilnic, chiar şi când dorm, răspunzând robotic la apelurile disperate ale umanităţii, în urgentă nevoie de un „Da”, „Poate”, „O să mă informez”. Am fost crescut din nisipurile timpului comunist, educat în cârciuma societăţii, ca un personaj mioritic de necrezut. Bunici, părinţi, rude, neamuri, familie şi apropriaţi, îmi sculptează şi schiţează firea. Fire de aţă cusută de cea ce viaţă-mi poartă până viaţă nu-şi va mai purta întrânsa, sculpturi din fibrele unui tâmplar perfecţionist au dus la un nebun de viaţă. Nebun în viaţă. Viaţă de nebun. Cultură de mălai brut, zahăr la pachet cu frunze, pământ şi sudoare ataşată îmi creionează dorinţa de a fi ce nu mai trebuie să fiu când încep să devin ce au nevoie alţii să reziste. Fermier de viaţă, de moarte a modernităţii şi normalităţii. Să am grijă de animale, fără grăi şi suflet, să îngrijesc sufletul meu, să educ oamenii să fie oameni, atunci când mă voi despărţi de oameni.

Cititor de cărţi. Sfinte, gastrononice, chimice, enciclopedice. Descânt dicţionare. Încânt foi goale. Respir cuvântul, aşa cum mă respiră aerul. Respir sentiment. La fel cum mă sufoc de singurătate. Mă înec în propriile şuvoaie de gânduri. De ce sunt eu aşa cum alţii nu reuşesc să fie. De ce sunt eu, tocmai eu. N-aş putea să fiu altul. Scriitor de blesteme. Nişte cuie bătute în scoarţa vieţii. Unu şi zero digital în sensuri ce doar omul le înţelege şi calculatorul le transcrie mecanic. Să fie ce fac eu ceea ce e necesar că să mă definesc. Să fie ce sunt eu ceea ce este probabil menirea mea în viaţă. Să fie ce scriu doar un şir de cuvinte repetate în neant pentru a-mi da un răspuns la ceea ce sunt eu. Niciodată nu zic că n-aş putea să aflu cine sunt. Pentru că niciodată nu mă întreb dacă sunt altcineva.

Am avut binecuvântarea crâncenă să mă nasc din părinţii mei. Să îi respect că nu-s normali. Să le aduc păcate că sunt om normal cu o viaţă anormală. Să dezvolt inteligenţă în alt prag uman. Să desluşesc misterul de ce se poate să fie aşa cum nu mai poate fi. Să ridiculizez banii şi materialul celor binecuvântaţi de luxul vieţii şi sărăcia duhului. Să clădesc trepte pe o casă de cărţi de joc. Cărţi citite. Cărţi aşteptând de mine să fie scrise. Mă aflu astăzi, în zona în care planez cu întrebarea şi îmi prăbuşesc un val de răspunsuri peste conştiinţă. Fac ce fac pentru că trebuie făcut sau că nefăcând altceva consider că asta trebuie făcut. Aştept fermierul să răspundă. Roadele câmpului să îmi încrânceneze trupul. Să fiu bătut de soare şi de soartă. Să fiu binecuvântat de Dumnezeu că sunt doar eu. Nu şeful de an. Nu băiatul de treabă. Nu amicul. Nu fratele. Nu fiul. Nu „ăla” pasionat de tehnologie. Nu nebunul. Nu altcineva care se poate confunda cu unul din cei câţi pot fi. Ovidiu…

 

Anunțuri

Un gând despre &8222;Ovidiu…&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s