Un nimic.


Sunt dezgolit de vise. Le-am îmbrăcat în umbre de coşmar. Ţip singurătate. N-are cine să mă audă. Ţip linişte. Totul se aude. Nimicul stă şi mă îmbrăţişează. Nimicul stă şi înţelege. Nimeni nu stă să asculte. Mereu e ceva de zis. Prea puţin de auzit. Azi mi-am văzut sufletul rupt în două. O parte a zburat cu gândul spre copilărie. Ce simplu, ce copil, ce uitare de nimic. Cealaltă a încremenit. Oprită din adierea către viaţă, caută sens. Un sens de mers, un sens de zis, un sens de stat. Un sens să aibă sens. Înţeleg ce caut. Găsesc doar întrebari. Multe, foarte multe. Răspunsuri nu. Nu ştiu să le ascult. Nu ştiu să stau după ele. Alerg în mintea mea să descopăr unde se vor sfârşi toate. Şi nu există sfârşit, nu există cale de mijloc, poate doar început. Încep să îmi termin calea. Ajung să uit de ce sunt eu. Un eu, uitat de mine. Aveam sens când nu ştiam cine sunt. Trăiam în viaţa tuturor. Acum, în viaţa mea, mor. Singur între toţi, încerc să fiu cu cineva, iar toţi lângă mine, încearca să fie cu cineva. Cum pot să fiu când nu ştiu cum să fiu?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s