După chipul şi asemănarea mea


La început mi-a fost doar cuvântul. Şi a fost bine. În decada a doua din viaţa mea, cuvântul a luat sens. Şi a fost foarte bine. Mi-a plăcut. Era creaţia perfectă. Mereu iubitoare de discuţie. Mereu ascultătoare de oameni. A urmat apoteoza creaţiei mele. I-am dat sens cuvântului. Iar lumea a prins culoare. Am început să vopsesc în roşu de furie constrângerile mele fizice. Un cer de albastru mi-a luminat zilele mohorâte. Negru tăciune mi-a rămas sufletul. N-a găsit pânza pe care să îşi schiţeze emoţiile. Dar nimic nu este pierdut.  Dintr-o mare de culori înfirip sentimentul de a fi om. Albul îmi lipseşte. L-a furat inocenţa de copil. I-a trebuit să rămână mereu pură şi neatinsă de omul matur.

Iar eu. Grăitorul de cuvinte, rămân aievea mirat de himera vieţii mele. Într-o vâltoare de vorbe, rămân doar impresiile. Uneori, le percep ca fiind blesteme. Ce mi-a fost dat să vorbesc atât? Şi tăcerea mă face înţelept, nu doar rostul unui cuvânt. Mereu mi-a fost poruncă să anihilez pofta de vorbă. Închid în alţii personalitatea. Aş fi ştiut că un rău vine mereu vorbind şi doare mai mult tăcând. Asemăn chipul meu unui vas de lut. Mereu absoarbe picături de idei geniale. Copt în fierbinţeala unei discuţii ideale. Dar asemănarea mea? Cui rămâne şi cine observă că a rămas doar ea. Mă asemăn tuturor fiind om. Sunt ca toţi rămânând om. Dar omul este om doar printre oameni. Şi atunci fiind printre oameni, de ce mă simt mai puţin om. Răutatea zace în mine, ca şi în voi, simt cum simţiţi şi voi. Dar, creaţia mea ce simte şi ce absoarbe din afară? Am lăsat gândul meu să zburde. Printre certuri, printre declaraţii de iubire. L-am lăsat chiar să rămână o clipă veşnică printre o linişte mormântală. Nu rezistă nici urât, nici iubit, nici tăcut. El trăieste din trăire zbuciumată. Aruncă-l lui, primeşte-l tu, folosiţi-l cu toţi. Uită să omori cuvântul. Ţi-am lăsat drept comoară, făţiş, s-o descoperi doar bucurându-te de ea.

M-am născut singur, vid de orice frumuseţe. Mi-am îmbrăţişat creaţia. Crudă, needucată. Am purces cu ea la drum. Drept, fără păcate. Spurcat doar de curiozitate. L-am făcut să urce, atunci când era coborat la nivelul umanităţii. L-am făcut să tacă, trebuia să asculte ce avea de zis. Iar asemănarea mea cu ea. Niciuna. Suntem oglinzi sparte în chip de om ciudat. Mă uit spre mine şi văd un altceva, nu altcineva. Este totul ce împlineşte ce toţi caută să fie de-mplinit. Iar un nimic mai mare, nu se găseşte, rămân de găsit. Mintea, avidă să vorbească, urmăreşte, spurcăciunea omului pentru creaţia cerească. Tu omule! Animal educat, aminte adu-ţi cine şi ce fel te-a creat. Ţi-a dat cuvânt. Să-l foloseşti să creşti, să iubeşti. Te-ai folosit de cuvânt. Să mori, să nu iubeşti. Crezi în minunea ta de om. Nu te schimb nici pentru păcate. Dar nu folosi tăcerea ta mereu. Lasă cuvântul să treacă la fapte.

“Folosesc cuvântul pentru că atât mi-a rămas dupa ce mi s-au dus toate gândurile din mine.”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s