Amintiri din cătănie. Cocoşul din ogradă


Şi-a venit şi ziua judecăţii. Prea Înalta Înţeleaptă a decis. Un pui. De găină. Negru. Asta ţi-e pedeapsa muritorule. Ai îndrăznit să te crezi zeu. Ia-ţi în grija ta un suflet, creşte-l, adu-l pe culmile gloriei. Asta este începutul legendei cocoşului negru, măiastra pasăre ce a domnit peste ograda din Cosmeşti. O insulă de civilizaţie captivă în timp. Iar muritorul în cauză, eu. La 8 ani.

M-am rugat de bunica mea să îmi dea să am grijă de un pui de găină, abia ieşit din ou. Norocul a făcut să fie cocoş şi nu găină, nu prea era destul de bărbătesc. Alături de mine, un alt muritor şi-a primit pedeapsa. Vărul meu. Un cocoş alb, bine, iniţial, un puf galben, neastâmpărat, puţin cam rahitic. A supracompensat în vară când s-a facut mare. O dihanie de pasăre. Albă, ţanţoşă, având o creastă roşie ca fierul înroşit. Nişte pinteni, să te sfârtece în două dacă atentezi la găinile lui. Un penaj, aşa de impunător, ce perne frumoase au ieşit din el după ce l-am facut friptură.

Până acolo, cocoşul era un ou emancipat. Stătea sub burta cloştii, aşteptând magica săptămână în care îşi primea avizul de intrare în ţara celor care îi dau grăunţe să crească mare. Noi, mici, curioşi, stăteam prin prejurul mamei destul de fertile şi răbdătoare. Să vedem când se aude nişte “piu-piu”. Mamaia, la câte găini a pus de cloşcă, deja vedea acest ritual al naturii ca pe ceva banal. Orice găină, face ouă, daca e şi răbdătoare, face şi pui. Bine dacă suntem şi noi răbdători şi nu facem ouă fierte. Trebuie acord din partea ambelor părţi. Că nu orice găină stă cloşcă. Cele mai bune cloşti sunt culmea curcile. Ori le e frică de curcan şi stau mai degrabă în coşarca de paie cu cincisprezece ouă sub ele, zi şi noapte, ori sunt plătite cu mai multe grăunţe la bătrâneţe. N-am stat să le întreb, oricum nu prea îmi zic mie secrete profesionale. Cum ar fi să le fur grăunţa de toate zilele.

Să revin la mitul cocoşului negru. Ce tărâţe i-am dat, ce iarbă o fi mâncat, dar a crescut centimetrul ăla de pui negru într-un cocoş, cât câinele de mare. Cât un pechinez dacă e să fiu corect, dar mare în orice caz. Ochii, negri, tăciune, ca şi penele, care precum şi tovarăşul lui de omăt, a făcut o pernă de toată frumuseţea. Trecând pe lângă aspecte mortuare aviare, cocoşul în cauză, a fost mândria mea pentru o vară întreagă, ce-i drept, mă ciupea, un fel de hoţii şi vardiştii, eu il hrănesc, el se face mare, eu mă bucur, el mă ciupe de picioare. Simbioză perfectă până în luna august. Răsuna dimineaţa când dormeam ca un prunc. Un prunc de 8 ani. Şi atunci primea nişte cuvinte de laudă, mă opreşte bunul simţ să le rememorez. Cât tupeu pe el ca la cinci dimineata să dea apelul în tot satul.

Bună dimineaţa Cosmeşti, bună dimineaţa Ovidiu. Telejurnalul satului. Dacă mai cânta şi spre apus, a doua zi mă aşteptam să plouă. Oricum, cocoşul cânta când facea vocalize în faţa puicuţelor. Are şi el 3 luni să arate cine cântă în ogradă. Nu vă aşteptaţi ca în satul unde eram eu, speranţa de viaţă a păsărilor era doar de trei luni. Doamne fereşte, murea satul de foame şi ograda de linişte. Pur şi simplu, cocoşul meu trebuia împachetat în folie de plastic, în prealabil redus la tăcere printr-o lovitură de iatagan ţărănesc. Iar din respectivul fost cocoş, urma să iasă o ciorbă şi o friptură, să crească Ovidiu mare flăcău. Ograda mai avea destui cocoşi, nu la fel de negri, nu la fel de cântăreţi, dar la fel de buni la gust. Vara următoare, legenda continuă. De data asta, un boboc de raţă. Norocul lui că îmi place carnea de pasăre slabă şi nu aveam pomeni prin preajmă să fac un răţoi cu pilaf. Ce cruzime fără margini pentru supravieţuirea speciei umane. Se nasc, îi cresc, mor şi mă înfrupt. Şi cu asta, s-a încheiat epopeea lui Ovidiu, în trei volume, pe trei zile, în trei scrieri separate. Urmează sanctificarea.

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Amintiri din cătănie. Cocoşul din ogradă&8221;

  1. N-am trait eu la tara dar aici am si eu o istorioara. Istoria unui pui de gaina (nu l-am cautat la … deci nu-i cunosteam genul) ce a trait nu 3 luni ci 3 zile. La fel m-am rugat si eu de bunica sa-mi dea un pui galben si pufos sa-mi exercit indeletnicire materne exagerbate la varsta de 6 ani. Ca o buna mamica, l-am hranit cu malai, si l-am hranit… dar vai ce l-am mai hranit sa nu stea, doara, puiul flamand. Intr-un moment de saturatie, eu insistenta, l-am sufocat pe bietul pui in vasul cu malai. Si asa si-a gasit sfarsitul ghemotocul de pene galbene. Pana la acvariul cu pesti de la 13 ani, nu am mai indraznit sa achizitionez animale de companie.
    Doamne ce dor imi faci de viata la tara! (asta daca iti poate fi dor de ceva ce n-ai trait)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s