Amintiri din cătănie. La gutui


Nu-i fruct pe lumea asta mai păcătos decât gutuia. Pentru mine cel puţin. Zicea Bunul Dumnezeu, “Să nu furi”. N-am furat la viaţa mea maşini, bani şi alte lucruri de valoare şi am furat gutui. Nu să le vând să am maşini, bani şi alte lucruri de valoare ci să le mănânc. Capul spart e martor la cât de bune sunt. Erau de fapt. Copilăria le-a furat, un ţânc de 10 ani, sprinten şi uşor ca fulgul, aruncat peste gard la nea Fane’ să “împrumute pe termen necondiţionat fără aprobarea proprietarului de drept al produsului cu pricina” niscai câteva gutui mari, galbene, aurul fiind tinichea pe lângă ce poftă îţi făceau.

Totuşi, să detaliez la modul obiectiv, acest obicei prost, de a devaloriza un copac amărât de 3 metri înălţime, cu 4 ramuri şi 5 gutui atărnând ca nişte globuri de bradul de Crăciun. Mai întâi, mobilul crimei. Pofta, de copil mic, pofta aţâţată de gutuiul din curtea bunicii mele. Un gutui mare, falnic, mă urcam cu scara doar să le văd. Şi ce să văd, nişte gutui mici, pricăjite, şi ele, un galben de frică, mai mai să le fac vreo ceva. În cazul acesta, cum să nu fiu eu, 10 ani de viaţă, pofticios la gutuile lui nea Fane’. Atât de mari, atât de galbene, atât de neatins, păcatu’ să mă pună să nu le am şi eu la “ghiozdan”. Urmează, procedura în sine, devalorizarea în mod brutal, făţiş şi neatins de vină, a sus-numitelor gutui. Începea cu pânda, pe pietroiul de vizavi. Stăteam eu, făptaşul, o panteră, silenţios ca Dacia, agil ca Trabantul, eficient ca românul. Pentru o gutuie, 2 zile de pândă şi alte 3 de întrebări. Cine să mă arunce peste gard? Când să sar? Dimineaţa? Seara? Când e plecat? Când e prin curte? Să iau doar una? Să dau şi complicelui? Atâtea întrebari, niciuna nu îmi puneam eu atunci.

La ce rost, la 10 ani, cu un păcat în plus sau în minus, era copilărie. Nu mă aşteptam eu ca până la urmă, printr-o acţiune organizată de flagrant şi o mituire a paznicilor pe care îi credeam prieteni, să vina proprietarul, roşu de furie, de fapt, roşu de la băutură. Bătrâneţea mai are şi ea păcatele ei, nu am ce îi reproşa, mai uita şi omul că e bătrân şi hodorogit. Şi cum ziceam, roşu de furie, o las aşa, cu băţul magic, din lemn de nuc, în care se sprijinea, toată limpezimea lui după un cincizeci de ţuică, aruncă, o fi vrut, o fi nimerit aiurea, dar trosc, fix în capul meu. Evident, în euforia mea de a eluda cu atâta viclenie de copil nebun, nu am realizat până să ajung în curte, că atacatorul a avut succes în aruncarea suliţei spre mine. Sângeram, evident nu eram în comă şi nici complicatii n-au avut loc. Mi-a ras pielea aşa, să o simt ca fiind păcat. Poate m-aş fi cuminţit. A urmat procedura de resuscitare a minţii mele bolnave de copilărie. Repede aruncă bunica mea cu un pumn de praf alb, suspect de alb în capul meu. Motivul şi explicatia medicului de la faţa locului, vărul meu cu 7 ani mai înţelept, făina, căci despre ea era vorba, avea rol de coagulant primitiv. Din sânge şiroaie şi făină rezulta un aluat macabru, eficient ce-i drept. N-am leşinat în curte, n-am plâns. Mai mult eram pe burtă de râs că am scăpat de pedeapsa mult mai cruntă a domnului păgubit. Dupa acest incident soldat doar cu răni minore din partea mea, făptaşul, acţiunile au devenit mai elaborate. Pentru ce să îmi risc propria-mi piele. Mai sunt gutui în România. Aşa că am inventat, am meşterit, o concepţie de mână extensibilă, cu lame Astor, un cerc de jur-imprejur şi o pungă să le pice cu tronc gutuilor de mica mea invenţie. Şi prin mişcări atente şi precise în loc să mă supun la chinuri fizice, aleg varianta mai lungă, de vreo 4 metri mai lunga să îmi procur “drogul” meu de copil la ţară.

Evident, cu trecerea anilor, această îndeletnicire, deloc de încurajat, s-a disipat în negura timpului, că nu am zis, bune cum sunt gutuile, au un păcat pe atât de mare pe atât de evitat. Trebuie să ai dinţii din oţel să le mănânci, pentru că am uitat să menţionez, acţiunea de sustragere a bunurilor din curtea omului trecut de anii tinereţii, se desfăşura în luna lui august, înainte de Sfânta Mărie Mare. Gutuile, galbene cum erau, înca nu erau de cules, nici măcar de încercat. Mai aveau o lună, două până să fie aţâţătoare. Dar asta este o altă poveste, o altă acţiune planificată, de data aceasta, într-un cadru legal, fără implicarea unor părţi vătămate. Nici capul meu nu mai rezista cu făina prin el. Doar nu-s cozonac.

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Amintiri din cătănie. La gutui&8221;

  1. „Galbena gutuie, dulce amaruie…..” Suberb si atat. Ba nu atat! Te invidiez pentru copilaria la tara pe care eu nu am gustato nici macar cu varful limbii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s