Amintiri din cătănie. La îmbăiat


Cuptor. Ziua a cincea. Anul lui 1989. Mă năşteam, în plin comunism cu iz de libertate. Nu ştiu cum şi ce-am facut la naştere, ştiu ce mi s-a povestit. La fel, voi povesti. Mare poveste n-ar ieşi din asta dacă n-aş fi crezut în cei ce mi le povestesc. Ovidiu-Ionel, puiul de om, fructul unei iubiri, aşteptat în iunie, dornic să ajungă când e ceva mai cald, vine pe lume, într-o linişte totală. N-a plâns, nu doar la naştere, dar nici o lună după. Doctorul mirat a fost de liniştea pruncului. Mama lui, n-ar fi avut mare mirare, Domnul a lăsat-o să audă liniştea toată viaţa. Bunica lui, i-a dat viaţă, l-a salvat de la o linişte crâncenă. I-a povestit de mic copil, cât de mic copil a fost. L-a crescut de mic copil, iar Ovidiu a rămas un mic copil. Şi acum îşi doreşte orez cu lapte, gogoşi cu dulceata, mersul  în picioarele goale pe uliţă. Doar că acum, doar îşi doreşte, prea greu poate face ce îşi doreşte. A crescut mare. Mare om, mare valoare, aşa i se spune. Să creadă Ovidiu. Munceşte, mult, prea mult. Se laudă mult. La fel de mult.

Până la Ovidiu om mare, trebuie văzut Ovidiu, bebeluşul, puiul de om, viitorul scriitor de cuvinte simple. Tatăl meu, dulgher, meserie aleasă în Biblie, iute la gând, scurt la emoţie, i-a făcut întâiului născut, un botez cum doar alţii ar fi visat în anul plin de idei ale neamului nostru. Totul alb, totul imaculat. Ovidiu, trebuia să fie creştinat în puritate. Destule păcate sunt pe umerii românilor, el să nu le primească pe toate. Va avea timp 21 de ani să le facă şi să le regrete. Bunica mea, o doamnă fără carte multă, de fapt, cu un dram de carte, îmi povesteşte ani la rândul, cu aceeaşi plăcere, ce chinuri mi-a îndurat bunicul, ca primul nepot al lui să aibă de toate, să nu simtă anul în care trăieşte. Palid de muncă, uscat de oboseală, bunicul meu, Domnul să mi-l ocrotească, mi-a oferit nu doar la botez, ci până la ultima lui suflare, educaţie tradiţională. Mă ţin de carte, nu doar că e musai pentru implinirea mea de om, dar mă ţin de carte pentru a împlini dorinţa lui tata-mare. M-a văzut copil ager, cuminte şi obraznic după cum bate ploaia. M-a muncit pe câmp, m-a vazut om al cărţii. Să nu trec prin ce a trecut vremea lui. Să nu îmi muncesc trupul şi să mor de supărare. Ovidiu, s-a ţinut de cuvântul bătrânului.

Dar până să se ţina. Trebuie îmbăiat. În cădelniţă. Şi atunci, ce-a fost linişte, s-a cutremurat în plânsetul meu. Am răbufnit, am plâns, prea repede mă scălda părintele. Se terminase prea repede. Ce-am simţit şi ce-a fost. Ovidiu se vede în ochii Domnului. Creşte, adăpat cu orez cu lapte, griş cu lapte, lapte peste lapte. Oase tari, statura îndesată. Nu este un brad de om, mai mult un stejar pitic. Şi mi-a povestit bunica mea, în iernile când îmi împletea şosete de lână, la botezul meu, vara, când se pârguiau perele, tot ce avea tata, tot ce avea mama, tot ce avea familia mea în plină creştere, a fost chemat la curtea bunicilor mei. Să îmi văd rudele în alb, să îmi văd unchii de acum, tineri în putere, verii cu familie de acum, copii neastâmpăraţi, şi pe mine, un puf alb cu moţ roşu în frunte, în braţele mamei mele. N-aş fi crezut ce primire am avut. Bunicii mei, toţi la un loc. Toată lumea, de prin lungul şi latul ţării, chiar şi înaltul ei, a venit într-un sat micuţ dintr-un judeţ de apă, să îi aducă binecuvântări lui Ovidiu.

Mie, băiatul ce acum vede cu nostalgie ce a fost, ar trebui să fie şi va face să fie câtă suflare îi va da Domnul. Fericire pentru un bebeluş, adunare de familie pentru o fericire de o viaţă. Acum, prea puţine rude se adună toate, să discute, fără griji. Bunicii mei, partea de bărbat, a fost chemată să mă vegheze de sus. Partea de femeie, îşi duce amarul, singură. Ovidiu, a văzut cum au crescut şi decăzut în vârstă. M-au crescut, să mă vadă pe mine, om ajuns. Am ajuns la Cluj, departe de casă, de masă, de tradiţia mea de moldovean. Împlinesc totuşi dorinţa bunicului meu. Îl fac mândru din ceruri, îmi fac mândri părinţii. Daca liniştea lor le-a fost dată, să rup păcatul sorţii, şi prin nepăsare îndoielnică, să îi fac pe ei, pe sora mea, să mă audă. Să audă cum zic: Mulţumesc că sunt fiul vostru, fratele tău. Nimic şi nimeni, nu îmi va fura asta. Nici măcar liniştea voastră.

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Amintiri din cătănie. La îmbăiat&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s