Cocenii vechi şi noi


Literatura reprezintă piatra de temelie a conştiinţei umane. Cultura cimentează spiritul critic iar autorii sunt îngerii păzitori pentru debusolarea umanităţii. Dar literatura priveşte cu teama şi groază către un demon blând şi nemilos. “Ciocoii vechi şi noi” este o piesă de literatură importantă, aşa zice legenda cărţilor de limba română dar “Cocenii vechi şi noi” este “lé pièce de résistance” pentru Belzebub. Care Belzebub, de ce are el atâta scriere de scutură din origini o piesă din literatură poporului nostru încercat de cultură? Pentru că Belzebub are o cultură aparte, importantă prin natura ei arhaică şi primordială. Cultura agricolă. “Cocenii vechi şi noi” sunt spiritele vechi şi noi ce iau parte la procesul agricol denumit “cules de porumb” în urma căruia rămân tulpinile plantei din familia Poaceae regional denumite “coceni”.

Legătura intrinsecă dintre un roman de Nicolae Filimon şi procesul agricol de la începutul campaniei de recoltare este una sublimă. Primul roman notabil este frate de cruce cu porumbul. Pentru români în mod special. Ţara, glia şi moşia de care ai fost legat în anii scrierii romanului ţi-au adus ţie românaşule o plantă divină. Sfânta mămăligă te-a salvat de la înfometare, ţi-a oferit momente memorabile în strânsă familie cu tradiţii de nepătruns în agricultură. Aminte să-ţi aduci de ziua în care, plantezi primele seminţe de porumb, munca de a-l face să crească frumos şi ‘nalt pentru a scoate din el, esenţa unei plante care te întoarce pe toate părţile şi te calmează la suflet precum şi un roman aduce şi păstrează fiinţa umană intactă de la analfabetizarea conştiinţei. Totuşi, umil cititor, curios tânăr şi tânără care îţi petreci secunde şi minute citind o curiozitate literară, care mi-a fost scopul?

Nararea plină de savoare spre fascinanta literatură, în memoria onorată a unui tânăr pasionat de agricultură. Se făcea că este toamna, o căldură de vară persista în aer. Emoţiile mele au rămas undeva închise într-o sală de examen şi în conştiinţa unei femei. Din hărmălaia de Cluj, din tumultul examenelor pentru ameliorarea mea financiară, răzbate dorinţa ancestrală, însămânţată de către înţelepţii vremurilor mele, bunicii, să fiu prezent, dornic şi pasionat de o activitate ciudată pentru vârsta mea, aşa de înclinată spre distracţie. O jumătate amară de zi petrecută într-o cutie şerpuind până spre glia mea de toate zilele mi-a dat răgazul să disec ruptura mea personală. În dimineaţa aceea eram, mai bine zis, înfăţişam un tânăr cult, întrodus în tainele argumentării şi teoriilor enunţate de stimabilul domn Marga. Iar spre seară, absolvit de toate păcatele examinării, după o discuţie de pomină cu o femeie antrenată în arta de a fi femeie, mi-a oferit prilejul să îmi doresc, precum aerul tânjeşte plămânii, să ajung la bunica mea, o istorie de om închisă într-un spaţiu închis rural, tradiţia fiindu-i arma de apărare şi supravieţuire.

Drum anevoios, primire caldă, ca un domn venit printre poporul său. Un an departe de manualul meu de istorie şi sursa mea de afecţiune departe de casă a însemnat să fiu iarăşi la origini. Din nou, îmbrăţişez vechiul. Încălţămintea mea, pierdută printre stilul urban, îşi aduce aminte ce înseamnă libertate, la pas, cu piciorul gol prin iarbă, pe câmp. Libertate, dulce nu mi-ai fost decât în vis. Un an, spiritul a măcinat “porumbul” crescut din pământul ştirilor, reportajelor şi sincroanelor teoretizate şi practicate fără cusur. O săptămână, trupul, spiritul şi mintea, culeg şi măcină porumbul crescut într-un an. Cocenii, brazi plăpânzi pe câmp, mă ademănau cu o adiere de vânt. Mereu i-am crezut dătători de viaţă. Obişnuit cu simplitatea, uit cât m-am redus la complexitate. Uit că cel mai simplu om este adesea cel mai fericit, greu de explicat în fericirea lui, apreciat pentru starea lui de bine. Mi-au trecut zilele pe câmp la fel cum şi un examen mi-a adus emoţii. Am cules sute peste sute de “ştiuleţi”, mi-am mutilat mâinile cu bătături, crampe şi oboseală. Totuşi, de ce să mă plâng, am fugit la viteza trenului să ajung pe câmp. Pentru asta petrec vara în mediul ţărănesc. Mă pregătesc pentru întalnirea cu Dumnezeu. Ne binecuvânta în Cartea Cărţilor: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi”. L-am supus cum m-a supus la rându-i. I-am devenit sclav atotstăpânitor pe toată întinderea lui.

Iar cum o recolta nu este lăsată în urmă de tot procesul din care mălaiul curge râuri la moară, nici povestea mea nu rămâne pe urma unui roman. Continuu să transpun în cuvinte simple, gândurile mele realizate pas cu pas, pe câmp, pe drum, pe lume. Nu te oblig drag cititor şi cititoare să îţi placă ce scriu. Nu mă aştept să înţelegi cum este să renunţi la intelect doar trecând dintr-un judeţ în altul, dintr-o stare de examinare în cea de relaxare. Mintea mea cugetă doar cules de porumb toamna, când iubirile apun şi sentimentele se aştern peste om. Mi-am trăit iubirea toamna, cum îmi trăiesc menirea pe câmp. Cât vei înţelege, mă bucur că ţi-ai lăsat minutele la uşa mea şi ai aflat ce bate şi răzbate în mine. Poate vei afla şi îmi vei spune cine sunt.

Anunțuri

Un gând despre &8222;Cocenii vechi şi noi&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s