Doar o idee.

Ubicuu

Duţă Ovidiu-Ionel — Mon, 28 Nov 2011 01:17:24 +0000

Eşti ca aerul pe care îl respiri. Eşti ca apa pe care o sorbi. Eşti asemenea prostiei care te înconjoară. Te simţi precum înţelepciunea pe care o cauţi. Eşti tu. Ai un caracter ubicuu, te simţi divin, aproape că îţi depăşeşti soarta morbidă pe care ţi-o înduri de milenii. Dar ce eşti tu?

Eşti un om ca toţi ceilalţi oameni. Cu dureri ca toţi ceilalţi. Dar durerea ta izvorăşte din fericirea celorlalţi. Durerea ta, spaima de a fi om ca toţi ceilalţi şi a semăna unuia sau altuia te îngroapă de frică. Rămâi un bloc de marmură în fata normalităţii. Ai vrea să te sculpteze destinul să fii diferit. Uneori ai şansa să îţi găseşti fiinţa aparte, aproape unică. Dar asta nu te salvează să rămâi cum eşti. Ubicuu.

Eşti o stare ca toate stările din lume. Simţită de toţi, înţeleasă de niciunul. Cum se face să ajungi mai presus de simţire dar totuşi să rămâi o stare? Stare de bine. Stare de fapt. O simplă stare de spirit. Spirit etern, pentru că asta te face mai presus de toate celelalte stări. Niciodată n-ai ştiut cum este să te sfârşeşti spre altă stare de bine. Ai rămas încriptată în gândirea omenirii. Bolnavă de bineţe şi curioasă până în purgatoriu de spiritism crâncen. O stare de îndoială că totul este exact aşa cum trebuie să fie. Dar niciodată n-a fost altceva decât ne-am fi dorit să fie. Din acest motiv, rămâi aşa cum eşti. O stare de ubicuitate.

Eşti o idee dusă la nesfârşit. Neîncepută şi neterminată. O idee care planează, fără curenţi ideologici, fără gânduri negre şi fără foi albe. O idee simplă, complexă prin definiţie. Iar ideea cuprinsă de ubicuitate rămâne un drog puternic pentru umanitate. Persistă, insistă, rezistă şi sistează a rămâne doar o idee. Se transformă în gând faptic. Iar ubicuitatea ideii rămâne încifrată în ADN-ul faptei. Faptă fără vorbe goale. O idee acţionată de toţi la comanda unuia singur. I-ai zice religie. I-aş spune credinţă. Credinţa de a face tot ce îţi stă în putinţă că ideea ta să nu-şi calce promisiunea iniţială. De a se împrăştia precum o ciumă binefăcătoare. Ideea să nu fie ucisă de niciun gând prea uman şi de nicio faptă prea măreaţă. Să rămână ideea primordială de la care a pornit umanitatea. De a fi om înaintea tuturor şi uman înainte de toate.

Eşti ubicuitatea gândurilor mele. Eşti calmitatea vorbelor noastre. Eşti cumulul de fapte care te reprezintă. Dar ce nu eşti? Nu eşti normalul care te înhaţă într-o dimineaţă şi te duce la pierzanie. Nu eşti anti-omul, cuprins de vrajbă să fie o turmă proscrisă departe de învăţăturile Omului. Nu eşti lipsa de idei care te cufundă în vid. Nu eşti nicăieri când ar trebui să fii peste tot. Nu eşti sfârşitul când abia începi să fii centrul universului cuiva unic. Nu eşti dacă trebuie să fii.

UBÍCUU, -UĂ, ubicui, -ue, adj., adv. (Livr.) (Care se află) în același timp în două sau mai multe locuri. ♦ (Care este) în orice loc, peste tot. [Pr.: -cu-u] – Din lat. ubique.

Tâmp

Duţă Ovidiu-Ionel — Thu, 06 Oct 2011 22:47:59 +0000

Tragismul textului transcede timpurile în care trăim. Şi nu pentru că suntem generaţia păcătoasă a generaţiei care ne critică. În niciun caz nu suntem parameciul din regnul uman luaţi la rost de către amoebă sau de către un cimpanzeu cu dorinţe arzătoare de filosofie intransigentă. Tragicul constă în faptul că noi, tâmpii suntem trataţi ca nişte tineri. Ca şi cum, altă calitate nu ni s-ar potrivi pe lumea asta, aceea de a fi tânăr. Eu ca tâmp ce sunt, consider că tinereţea este o avuţie pe care o am doar cât mi se permite de către propria-mi tâmpenie. Totuşi, divaghez, nu este vorba despre mine şi în niciun caz nu este vorba despre tine. Tu cel care citeşti. Nu eşti nici tâmp şi nici tânăr. Nu posezi niciuna din calităţi şi spre ghinionul tău ai ambele defecte. Te desfăşori infatuos în faţa unui public prea copt de rigorile conservatorismului matur încât orice idee este avortată din faşă.

Asta până când vei realiza cine sunt stăpânii tăi şi cât de sclavagist este sistemul în care îţi duci veacul. Pentru că ai trăit un veac. Te-ai născut în secolul XX şi îţi duci marea parte din viaţă în secolul XXI. Ca o glumă ai crede că eşti şi milenar. Copilăria zace în mileniul II şi tinereţea se zbate în mileniul III. Dar nici asta nu contează când stai de vorbă cu un tâmp care este şi tânăr pe deasupra. Ca şi cum ai vrea să dresezi un morcov să fie altfel decât ar fi. Nu poţi pentru că nu există cale de întors. Tu ca tânăr sau ca tâmp ai de dus o luptă grea. Nu cu tine, pentru că vei pierde bătut de propria experienţă. Vei duce lupta pe fronturile bunului simţ. Viaţa pe care ţi-o oferi singur este un amalgam chimic îmbibat în acţiuni fizice şi lipsit de stări spirituale. De mental nu poate fi vorba. Incoerența şi lipsa de persuasiune personală duc la un talmeş-balmeş complet în viaţa ta. Tu îl accepţi din trei motive: eşti tâmp, eşti tânăr şi aşa ţi se zice de către civilizaţie. Cum o coloană vertebrală nu poate creşte la un parameci ca tine, nu poţi creşte în păreri şi fapte. Te afumă o ţigară, te îmbibă o sticlă de apă chioară cu tupeu. Tupeu să fii prost ca noaptea. Că mai ales noaptea te prosteşti. Ziua îţi refaci rănile de după război. Unul personal între tine şi bunul simţ şi pe care bunul simţ îl pierde prin neprezentare.

Totuşi, ai o şansă de scăpare, mică dar existentă prin exerciţii îndelungate. Una din scăpări ar fi să munceşti, să îţi laşi stăpânii ăia patroni spirituali pe post de părinţi să îşi adoarmă grijile liniştiţi. Ştiu că vrei la mama şi la tata, şi eu vreau. Dar am vrut destul pentru cât am trăit. Uneori trebuie să îi las în pace să realizeze că au un tânăr care nu este tâmp sau un tâmp care şi-a ascuţit mintea la ce îi oferă viaţa. Un mare nimic pe care trebuie să îl umpli cu toată experienţa ta. Acolo intră orice: vise deşarte ţinute până le găseşti un pahar pe jumătate gol, speranţe deocheate până le găseşti un voal de gânduri şi chiar o femeie care să te adoarmă din prostie şi să îţi trezească responsabilitatea de a fi om cu grija de următorul tâmp din viaţa ta. Cel pe care îl vei ocărî la fel cum ai fost ocărât. Pentru că aşa îţi duci viaţa, din tâmp în tâmp fără să realizezi că pauza dintre ocara ta şi ocara altora este minunea de a fi un om responsabil. Un adult mai puţin tâmp.

Sincer

Duţă Ovidiu-Ionel — Thu, 24 Feb 2011 00:15:14 +0000

Să fiu sincer şi amabil. Niciodată pentru cine ştie ce înseamnă sinceritatea şi amabilitatea. Uite, o să fiu sincer cu tine, pentru că nu te cunosc, şi am şanse foarte mari să nu îmi iau înjurături sau aplauze gratuite fără meritul de a-mi acorda un premiu de conştientizare a realităţii. Să presupunem că sunt un om normal, crescut şi educat după regulile societăţii şi înţeleg ce e bine şi frumos. Doar să presupunem. Presupunerea este mască pentru a-mi condiţiona valul de sinceritate crasă pe care îl voi deborda asupra umanităţii înconjurătoare mie, ţie, nouă sau inexistentă, închipuită doar de mituri urbane. Aşadar, să purced la adevăruri dureros de sincere, la sincerităţi dureros de adevărate, la transparența imaculată asupra indivizilor următori:

Sperietoarea de bun simţ. Este acea fiinţă mirobolantă, asemenea unei sperietoare de ciori [fapt datorat constituţiei scheletice, construite de-a lungul timpului prin fitness şi batoane de ciocolată], care reuşeşte, voit prin tehnici încercate în decursul a multor peripeţii prin aşternutul unor bivoli emancipaţi financiar, să sperie oamenii ca noi, ăştia normali, care vedem aspectul uman sub alte forme şi înfăţişări. Mai mult, subsemnata sperietoare de ciori, nu doar că are impresia frumuseţii absolute, o amplifică prin cianuri comerciale de forma prafurilor albe, de la Coca & Ina Inc, markere cosmetice de la firma „Anti-materia cenuşie” şi ca un ultim retuş, acoperăminte de la raionul bebeluşi [cazul cel mai fericit] sau sado-maso [cazul cel mai des întâlnit]. Şi să nu mă ascund după tufişuri. Să exemplific. O vezi zilnic dacă eşti blestemat de soartă.

Este un trup [că nu pot să o denumesc femeie sau fată, aş jigni specia în cauză], asortat în cel mai hidos mod posibil, se crede plăcut ochiului propriu, aduce stupoare şi masochism vizual, celor care au proasta inspiraţie să trăiască sub acelaşi oraş cu acesta. Trupul cu pricina, îşi scoate banii din închirierea în vremuri cu soare apus a calităţilor [să zicem calităţi] care necesită intrări şi ieşiri din peisaj, aplecări de smerenie pentru veşnica evocare a plăcerii. Şi mai pe scurt. TCM. Şi nu mă refer la specializarea de la Poli şi nici canalul ce intră după Cartoon Network. Căutaţi prin Vacanţa Mare. Ştiu ei ce zic. Oricum, divaghez. Acest specimen de [om] că deh, trebuie să îi zic om, aş fi acuzat că îmi bat joc de animale fără motiv, are un statut atât de expus publicului, încât însăşi intrarea în normalitate ar însemna pieirea speciei.

Alte modalităţi prin care îşi face cunoscută prezența putem identifica un tril de vrabie chinuită pe o sârmă electrocutată, asta fiind vocea cu care îşi strigă sperietorile din acelaşi clan [cârd, cireadă, stol, banc sau haită], mai este deşi trebuie interzisă prin lege, vestimentaţia care aduce a pornografie gratuită disponibilă între 6 dimineaţa şi 8 seara când se preschimbă în ceva mult mai dezgolit de secrete. Zic aşa, dacă ea vrea să îşi ia haine să îi pună în valoare trupul, să facă asta când alţii nu se uită, de exemplu, să probeze colanţii din sufragerie doar în sufragerie, nu şi prin societate. Unii din noi nu am vrea sigur să vedem părţile anatomice inferioare puse în display prin mişcări speficice acestui specimen. Multe se pot scrie. Aş mai scrie, dar uneori atâta sinceritate debordantă, face că cele care se simt în această poziţie onorantă să vocifereze la bivolul de club că am avut tupeul să le jignesc. Dragă nu te-am jignit, tu ne jigneşti zilnic că nu îţi schimbi viaţa în ceva mai plăcut ochiului nostru destul de simţit, să nu zic şi educat conform normelor specifice unei societăţi civilizate. Şi în caz că ai vreo impresie că te-am jignit la nivelul intelectului, nu-ţi fă griji. Mintea ta nu are vreo legătură cu cele zise. Până şi ea se întreabă cum de îţi baţi joc de trupul tău. Amin.

Următorii indivizi vor urma conform regulii de până acum. De la alfa la omega, toate au un sens. De la A la Z, se face un tot complet.

Rătăcitor

Duţă Ovidiu-Ionel — Mon, 17 Jan 2011 22:58:14 +0000

Lacrimile ei gânduresc iubirea

Buzele șoptesc cu glas prea mic.

Iată, în sfârșit mi-a venit pieirea

Firea omului încercând s-o stric.

Mâhnite stau și parcă mor

Și se strigă-n limbă mută:

Gândurile înecate-n dor,

Și amintirile ce se uită.

Cum adesea, timpul ce mă poartă,

Mă sarutai, fericirea îmbrățișând,

Secunde – perle dintr-o mare moartă

Au rămas la tine-n suflet suspinând.

N-am să-ți închin odă sfântă,

Lumea-n brațe n-am s-adun.

Femeie, iubirea nu cuvântă

C-ai iubit un om nebun.

Punct

Duţă Ovidiu-Ionel — Fri, 07 Jan 2011 22:43:24 +0000

Priveşte cum scriu primele cuvinte din acest text care va avea foarte multe cuvinte cu mult sens şi migală, atât de multe cuvinte încât aş fi în stare să îţi zic la sfârşit fix câte am folosit, mai ales că o să fie un text foarte interesant cu o poveste foarte frumoasă, de genul celei care a fost mai înainte, cu multe legături şi sensuri sensibile dintre cuvânt şi frază, la fel cum o să fie şi acum, sper că îţi dai seama că tot citeşti şi nu am pus punct, au fost câteva virgule să nu par dus cu pluta, dar încă aştept să văd dacă punctul îşi face şi el simţită prezenţa, cred că nu, încă nu am chef să îl invit, săracu de el, stă la uşă şi îngheaţă de emoţie alături de semnul celor trei puncte de suspensie, nişte veri îndepărtaţi din nişte reguli de morfologie, gramatică, sintaxă şi topică, pentru că tot pică să vorbesc, ţin să te anunţ că tot citeşti şi nu dai de punct, aş paria că te vei opri pentru că nu are sens ceea ce scriu aici, mai ales că de când am început să scriu nu mă opresc pentru că aş fi obligat de mână dreapta să pună punct pentru că pe tastatură dreapta are cel mai uşor acces la punct, dar uite că stânga vrea să vadă cât de cuminte şi ascultătoare este dreapta să folosească literele împreună cu stânga şi să nu atingă nici punctul nici altceva în zona lui, virgula poate, ai văzut deja au fost două virgule când am vorbit de virgulă, uite-o şi pe a treia, hop a patra, nu mă mai opresc, trebuie să îmi dau seama ce să folosesc în loc de virgulă, că sigur începi să râzi, cred că ai părăsit şi pagina, nu am paragraf, nu am aliniat, nu am ordine disciplină, doar scriu aici fără sens, dar aşteaptă, te rog eu, ţi-am zis că o să fie o poveste interesantă la fel că cea de dinainte, chestia e că nu ţi-am zis care dinainte, primul dinainte, al doilea, ultimul dinainte, dinainte de dinainte, uite ce debitez, deja ai plecat, dar te rog, mai stai un pic, vreo trei fraze măcar, sigur o să găseşti ceva să îţi placă, mai ales că este un loc unde scrisul este scris din plăcere, că recitarea costă talent şi la fabrică nu se eliberează fără prescripţie divină şi muncă sisifică, chiar ce e aia sisifică te întrebi, de fapt nu te întrebi, cauţi în dicționar sau ştii de la istoria grecilor că Sisif ăla a fost responsabil pentru expresia „sisific”, hopa, am folosit şi altceva decât virgula, şi aşa săraca făcea toată treaba aici, punctul încă nu vrea să apară, de fapt nu îi dau eu drumul, care eu totuşi, că nu sunt aici decât ăsta care scrie, mâna stângă deja mă doare că nu mă opresc din scris şi nu implor mâna dreaptă să se oprească, bine hai că mă opresc, şi aşa nu are rost să te mai ţin în suspans, povestea aia mare şi interesantă de dinainte era vorba despre punct , d’aia e litera p la titlu, că am ştiut ce am ştiut când am pus litera p, să fie despre punct şi priveşte şi pasăre şi prăjitură şi porumbel şi porumb şi pană şi paria şi prostia cu care am scris acest text poate să fie întrecută doar de paradoxul creat de jocul textual, mai ales că imediat după ce vei citi asta vei găsi punctul.

Quo vadis

Duţă Ovidiu-Ionel — Fri, 07 Jan 2011 22:07:41 +0000

Te îndrepţi încotro?

Dacă te îndrepţi, şi nu cumva te strâmbi la viaţă. Dacă ai cale dreaptă şi neabătută, dacă ai cale lungă şi fără terminare. Dacă ai o cale cel puţin. Atunci pune la cale ceva. Orice. Oricine ar fi în stare să te asculte. Dacă reuşeşti să îi vorbeşti. Vorbeşte vorbe de duh. Chiar dacă eşti ateu. Chiar dacă eşti zeu. Fă-ţi o cale de urmat. Următoarea cale să fie urmată de alţii. Doar aşa poţi ştii că ai găsit ceva de căutat. Chiar dacă nu ai fi vrut să cauţi, ţi-ai lăsat drumul să te poarte în ample căutări. Peste mari şi zări. Cu destule urmări. Fără prea multe întrebări.

Te îndrepţi încotro?

N-ai încotro. Trebuie să te îndrepţi, nu poţi rămâne aceeaşi creatură stearpă de viaţă. Un zdrenţuros, un leneş, un cerşetor. Nu faci doi bani şi nu dai doi bani. Nici parale, nici arginţi, păcătoşi sau nu, din Biblie sau din viaţă. Curăţă-te cu de toate. Ia un ac şi un baros. Coase-ţi hainele, bate-ţi în cap ideea că meriţi tot şi munceşte să ai tot. Ridică-te din somnul tău de mortăciune. Fă-ţi viaţă de albină. Dacă stai să cerşeşti, cerşeşte să ai de muncă. Cere de la Dumnezeu să ai viaţă. Şi atunci poţi face bani, mai mult de doi, mai mult decât ai tu nevoie, să poţi da şi altora care vor cerşi că tine. Dar învaţă-i să învie, să nu fie acelaşi mort ca tine.

Te îndrepţi încotro?

De ce mă întrebi unde mă îndrept? Poate am chef să stau. Să ascult. De fapt de ce mă întrebi? Eu sunt om ca orice om, vreau să am drumul meu plin de oameni, să mă împiedice să mă dau pe margine, să mă ghideze ca un poliţist către calea cea mai scurtă, niciodată cea mai bună. Eu sunt om cum nu mai este vreun alt om. Îmi fac singur un drum, fără să păşesc pe el. Îl cresc din idei. Din vise. Le pavez cu multe, enorm de multe coşmaruri. Să se cimenteze bine frica mea de viaţă. Şi de moarte. Şi de toate cele ce au viaţă şi mor. Eu sunt om fără să fiu om. Ţin în mine o imagine în oglindă. Lucifer. Alb ori negru. De lângă Tine sau fiind Tu sub Tine.

Ovidiu…

Duţă Ovidiu-Ionel — Mon, 11 Oct 2010 09:00:13 +0000

Omul. Funcţia. Gândirea. Sufletul. Nu-i de ajuns să crezi în ceea ce scrii, e bine câteodată să faci ceea ce scrii…în aceeaşi măsură în care ceea ce scrii este ceea ce crezi. În asta, cred ce fac, să scriu ce simt, simţind nevoia să scriu. Sunt o baterie plină de sentimente. Mă descarc atunci când ţi-e lumea mai dragă, mă încarc de la oameni, cu ajutorul oamenilor, fiind creat de oameni. Sunt o funcţie purtată prin mine, cu ajutorul meu, ştiind că unii au nevoie de o funcţie, de voie, de nevoie. Îmi preschimb în păcate numele, în responsabilităţi prenumele, în argumente titulatura. Comportamentul devine una cu personalitatea, fiinţa devine una cu funcţia, omul devine una cu lucrul.

Începutul meu îşi are rădăcină din strămoşii mei. Cei care sunt răspunzători pentru răspunderea de care dau parte zilnic, chiar şi când dorm, răspunzând robotic la apelurile disperate ale umanităţii, în urgentă nevoie de un „Da”, „Poate”, „O să mă informez”. Am fost crescut din nisipurile timpului comunist, educat în cârciuma societăţii, ca un personaj mioritic de necrezut. Bunici, părinţi, rude, neamuri, familie şi apropriaţi, îmi sculptează şi schiţează firea. Fire de aţă cusută de cea ce viaţă-mi poartă până viaţă nu-şi va mai purta întrânsa, sculpturi din fibrele unui tâmplar perfecţionist au dus la un nebun de viaţă. Nebun în viaţă. Viaţă de nebun. Cultură de mălai brut, zahăr la pachet cu frunze, pământ şi sudoare ataşată îmi creionează dorinţa de a fi ce nu mai trebuie să fiu când încep să devin ce au nevoie alţii să reziste. Fermier de viaţă, de moarte a modernităţii şi normalităţii. Să am grijă de animale, fără grăi şi suflet, să îngrijesc sufletul meu, să educ oamenii să fie oameni, atunci când mă voi despărţi de oameni.

Cititor de cărţi. Sfinte, gastrononice, chimice, enciclopedice. Descânt dicţionare. Încânt foi goale. Respir cuvântul, aşa cum mă respiră aerul. Respir sentiment. La fel cum mă sufoc de singurătate. Mă înec în propriile şuvoaie de gânduri. De ce sunt eu aşa cum alţii nu reuşesc să fie. De ce sunt eu, tocmai eu. N-aş putea să fiu altul. Scriitor de blesteme. Nişte cuie bătute în scoarţa vieţii. Unu şi zero digital în sensuri ce doar omul le înţelege şi calculatorul le transcrie mecanic. Să fie ce fac eu ceea ce e necesar că să mă definesc. Să fie ce sunt eu ceea ce este probabil menirea mea în viaţă. Să fie ce scriu doar un şir de cuvinte repetate în neant pentru a-mi da un răspuns la ceea ce sunt eu. Niciodată nu zic că n-aş putea să aflu cine sunt. Pentru că niciodată nu mă întreb dacă sunt altcineva.

Am avut binecuvântarea crâncenă să mă nasc din părinţii mei. Să îi respect că nu-s normali. Să le aduc păcate că sunt om normal cu o viaţă anormală. Să dezvolt inteligenţă în alt prag uman. Să desluşesc misterul de ce se poate să fie aşa cum nu mai poate fi. Să ridiculizez banii şi materialul celor binecuvântaţi de luxul vieţii şi sărăcia duhului. Să clădesc trepte pe o casă de cărţi de joc. Cărţi citite. Cărţi aşteptând de mine să fie scrise. Mă aflu astăzi, în zona în care planez cu întrebarea şi îmi prăbuşesc un val de răspunsuri peste conştiinţă. Fac ce fac pentru că trebuie făcut sau că nefăcând altceva consider că asta trebuie făcut. Aştept fermierul să răspundă. Roadele câmpului să îmi încrânceneze trupul. Să fiu bătut de soare şi de soartă. Să fiu binecuvântat de Dumnezeu că sunt doar eu. Nu şeful de an. Nu băiatul de treabă. Nu amicul. Nu fratele. Nu fiul. Nu „ăla” pasionat de tehnologie. Nu nebunul. Nu altcineva care se poate confunda cu unul din cei câţi pot fi. Ovidiu…

Nebun

Duţă Ovidiu-Ionel — Sun, 10 Oct 2010 09:00:31 +0000

Curiozitate mare pe mintea mea. Cum ar fi să fiu altfel decât sunt? De exemplu, să fiu nebun. Cum mi-aș da seama că sunt nebun, o să am scris pe frunte: NEBUN? Hai să zicem, că mi-aș da seama că sunt nebun atunci când nu o să îmi dau seama că sunt sănătos la cap. Dar capul meu de ce să nu fie sănătos, doar nu are nas ca și mine sa îi curgă nasul. I-o fi curgând gândurile pe foaie.

Nesimțire mare.

N-am șervețel să îmi suflu gândurile cât mai ordonat. Doar un ecran, din fericire, destul de mare, să le ordonez cât mai ordonat. Destul că un nebun scrie în dodii, dacă și gândurile ar fi fost scrise în dodii, atunci doar un alt nebun și-ar da seama că sunt nebun. Și totuși nu cred. Un nebun este altfel decât alt nebun. Pentru că un nebun, nu știe ce este altul, nu știe ce este el, știe doar să nu știe nimic. Să fie în lumea lui, care nu este lume că nu are ordine. Nu este ordonată cel puțin. Nu este aranjată. N-are treaba cu frumusețea să stea să se aranjeze. E fericit așa cum este. Mai ales când nu știe cum este. De fapt. E fericit, crezi că e fericit, pare a fi fericit, chiar e fericit? Să vedem atent ce înseamnă fericirea pentru un nebun. Pentru asta să vad ce este fericirea pentru un non-nebun.

Un non-nebun, are ordine și reguli, se disciplinează mental. Își baricadează libertatea în spatele unor convenții. De exemplu. Un non-nebun, nu poate să meargă pe stradă să danseze și să cânte, și să sară în sus de fericire. Adică poate, are maini și picioare, și gura să cânte, și cap să își amintească o melodie frumoasă care îl face fericit. Dar nu poate pentru că nu poate mental. De fapt, poate și mental, tocmai am zis că are minte. Dar nu poate social. Are restricții. Dacă râd de mine? Asta în cel mai bun caz. Dacă râd de tine, înseamna că îi faci și pe ei fericiți. Dacă o să mă intrebe ce am pățit? Foarte bine, înseamnă că le pasă de mine. Dacă o să începe să danseze ca mine, nu o să mai fiu eu unic și fericit. O să împart fericire în rate egale. Câte un strop la fiecare non-nebun care își amintește de nebunie.

Mai departe.

Un non-nebun, are informații coerente. Știe că unu plus unu face doi. Dar un nebun, de fapt, un om care nu este non-nebun. Ce știe, dacă unu plus unu face doi? De ce unul cu una pot să facă unul la fel ca ei sau cu ceva noroc, să fie mai mulți ca ei. De ce unul și cu una devin unul atunci când renunță la a fi non-nebuni. Discrepanța dintre nebun și non-nebun nu vine de la non în fața lui non-nebun. Ar însemna că tot ce face un nebun, non-nebunul să facă și să nu facă. Cum acest pix este acest pix, la fel acest pix este non-pix. E sublimă linia dintre nebun și non-nebun. Te separă un prefix, un ceva înaintea altcuiva. Înainte să fii nebun, trebuie să nu fii. Și ca să fii nebun. Cineva trebuie să te facă nebun. Nu poți să fii în stare să te numești nebun. Doar atunci când ești non-nebun îți spui că ești nebun după cineva. Înseamnă că un nebun este condiționat de prezența cuiva. Un nebun este un non-nebun social fără control asupra nebuniei sale. Și totuși. Nebunul este singur în lumea lui. Prin urmare, nebun dupa cineva se transformă, nebun din cauza cuiva. Și acel cineva, este un non-nebun sau un nebun.

[Nu există geniu fără un dram de nebunie.]

…M…

Duţă Ovidiu-Ionel — Sat, 09 Oct 2010 09:00:27 +0000

Ai rămas păcatul meu etern. Mi-ai pictat în suflet rostul de a păși în lume. Mii de blesteme și mii de binecuvântări. Psalmi și descântece, zâmbete și lacrimi. Ți-aș aduce ofrandă pentru toate ce mi-ai făcut. La fel ți-aș închina ode cerului, să apari, să dispari. Să rămâi mie, să rămâi nimănui. Femeie perfectă, femeie muritoare, concept de luat în brațe, de sărutat, de aruncat la gunoi. Ars pe dinăuntru de vină, de dorință, încep să realizez ce făptură am avut, ce făptură există, ce lucruri pășesc în jurul meu cu mască de făpturi. De femei, de fete, de enigme feminine.

Ți-am adus rugă de copil la sânul mamei. Un descânt, un trup golaș în răscrucea timpului pierdut. Te-am pierdut în fața mea pentru cineva ca mine. Te-am găsit în toate, doar să te pierd la fiecare sărut, la toate îmbrățișările din lume și la singura iubire sinceră. Ți-am greșit ca un păcătos uitând păcatul originar. Ți-am greșit ca un novice uitând respectul către cel ce experiență-i dă. Ți-am greșit ca un băiat ce uită să fie bărbat pentru femeia din fața lui. Ți-am greșit ca un muritor, ridicat la rang de zeu, am descuiat și am furat focul patimei, am rupt legământ sacru, pentru nimic.

Mi-ai pus sechestru pe suflet, pentru vânzare de iubire. Am plătit în șiroaie, nopți cu lună goală, zile alb-negru pentru un nebun ce vedea iubirea în culori. Pe o adiere de vânt, sub un creștet de copac, la țară, în locul unde toate se scutură de vină, am prins viață. Te-am îngropat în scrisul meu. Să îmi porți muza călătoare, umbrită de iubire. Nu gânduresc acum mai mult ca niciodată, ce prostie se abate asupra umanității, când iubirea devine un lucru de câștigat în fața altei iubiri câștigate și luptate. N-am să reușesc să contemplez într-atât de mult, să realizez ce fel de om trebuie să fiu, ca să reușesc să fiu omul tău, bărbatul tău pe veci.

Moarte mi-am dorit când de viață te-am sorbit. Someșul să mă cuprindă, pietrele să mă învelească, lacrimile să îmi ascundă, păcatul să îmi ostenească. Am reușit să omor un om din cuvinte, să omor principii și promisiuni. Ochii tăi să uit, nici n-aș vrea, nici că se poate. Seara, stelele, le țin locul, îmi pâlpâie la geam. Noaptea nu pot să o fac zi. Să uit, buze calde, sălbatice, tandre de femeie, cum amuțesc gânduri copilărești, patimi bărbătești, experiențe ce au fost și n-au să fie. Ziua vreau să o fac noapte, să nu te văd, lângă mine, în lumi distanță, în liniște asumată, în tristețe prea vegheată.

Lumesc

Duţă Ovidiu-Ionel — Fri, 08 Oct 2010 09:00:02 +0000

Făptura lui Pygmalion, destinu’ te-a sculptat,

femeie de bărbat; blesteme și neprihăniri

că de stăpână-i totuși ne-ascultat

cu hoinăreli și lumeștile trăiri.

În tine privesc ochii ei, dar nu-s ascunși și mă desfată

s-am pe cine dăinui, scânteieri de ore petrecute,

bărbat îți sunt, ce trezesc femeie dintr-o fată

și buzele, aprigi îngeri, țipetele să-le asculte.

Hărăzit ție. Afrodită, de sorginte sfântă

ai fost ofrandă dragă schițând tipare fine,

m-ai încătușat în tine și mâhnirea mă încântă

pentru un păcătos de zei ca mine…

De ți-ai ales femeie să-ți dai trupul,

a mea să fie fapta și-al tău doar gândul.